21 decembrie a fost și va rămâne o zi foarte importantă pentru întreaga suflare română. Este ziua în care România a înregistrat 2.489 de cazuri noi de infecții co-vid (întotdeauna pe coviduț îl scriem cu litere mici, ca să îl facem de rușine), ziua în care în emisfera nordică are loc solstitiul de iarnă, este ziua în care în calendarul ortodox sunt “prăznuiţi“ Sfânta Muceniţă Iuliana şi Sfântul Mucenic Temistocle (conform surselor oficiale, dacă ne explică cineva ce înseamnă prăznuiți, ca să nu mai căutăm în dex, bănuim că sunt sărbătoriți, dar așa era citatul :)), este ziua marii conjuncții dintre planetele Jupiter și Saturn, când pasionații de astronomie pot urmări unul dintre cele mai rare fenomene astrale, denumit și “Sărutul Crăciunului“.
Mulți dintre noi însă rememorează aceasta zi ca fiind reprezentativă pentru începutul revoluției de la București, marcând ziua în care poporul român lupta la unison pentru eliberarea fizică și mentală, marca ziua simbolică în care nu mai trebuia “să stăm la coadă“.
Desigur că sacrificiul tuturor nu a fost deșart, dar Coada, scrisă de data aceasta cu C mare, a rămas întipărită adânc în ADN-ul acestei națiuni. Pur și simplu, organic, indiferent de ce parte a baricadei am fi, nu putem să scăpăm de ea.
În această zi minunată, din setea și dragostea pentru munte, zăpadă și sporturi de iarnă, am încălecat pe-o bucata de placă și 2 bootsi și m-am înfățișat într-o fugă rapidă până în paradisul iubitorilor de sporturi de iarnă, Sinaia. Îi zic paradis pentru că, odată întrunite condițiile perfecte care să permită funcționarea instalațiilor (vânt care să nu depășească 5-7 m/s), ai șanse să te dai pe câteva părții spectaculoase. Luni 21 decembrie, părea că se aliniaseră condițiile: weekendul trecuse (și e relevant, pentru că teoretic, weekendul a fost arhiplin, aglomerat…) și cu toții sperăm ca ziua de luni să nu fie la fel de atractivă pentru marele public.
Cei mai puțin rodati nu știu faptul că Sinaia este paradoxul romantic al Caracalului, este domeniul schiabil “uriaș“ împărțit nu de una, ci de 2 rețele de transportatori pe cablu, în care nu au reușit pe baza unui acord minim decent și intuitiv, să reunească instalațiile sub aceeași cartela. Dar pentru că unul din “jucători“ ar putea fi din Caracal, îi înțelegem neputința și plătim românește 1-2 cartele, facem ecuații euclidiene în încercarea de a ne optimiza traseele și de a ne găsi o combinație perfect echilibrată între puncte, cartele de-o zi și salariile noastre pe o lună de zile, pentru a reuși să scoatem o zi de dat cel puțin civilizată.
Luni, 21 decembrie, noi am greșit fundamental. Ne trezisem de la 6 pentru a pleca cât mai repede, dar pentru că ne-am permis să ne bem o cafea și să ne pregătim echipamentul, lanțul de iubire energetic între noi și Caracal s-a rupt. Am ajuns la intrarea în parcarea de la gondola fix la 9.30. Mersesem relaxați, am respectat toate regulile, dar nu mai eram demni de libertate.
Coada deja se conturase, lanțul de iubire energetică al lui Bivolaru începuse deja sa se formeze. Bineînțeles, parcarea devenise deja neîncăpătoare iar pentru ca noi, iubitorii de schi și snowboard, iubim plimbările pentru încălzirea mușchilor și vrem să ne punem sângele în mișcare, carându-ne echipamentul în spinare, ne-am ambiționat și am parcat la aproape un kilometru de gondolă (distanță chiar scurtă pentru un schior experimentat în a o parcurge cu clăparii în picioare).
Pe hârtie era oricum simplu, viteza măsurată a mersului pe jos este de aproximativ 5km/h, în desen a părut o floricică la ureche, o plimbare energică de 20 de minute complet echipați, într-un slalom printre mașinile care își căutau cate un loc de parcare, bineînțeles, mai departe de locul nostru, pentru că ei păreau mai ambițioși ca noi și distanțele păreau prea facile pentru ei.
Am ajuns după 25 de minute, deoarece am vrut să fiu și un gentleman ambițios, cărând și schiurile soției, pe lângă placa din dotare. Acesta poate fi neajunsul deținerii de echipament, în detrimentul închirierii de la baza pârtiei (e drept că treaba asta ar putea fi soluționată cu ușurință prin amenajarea de spații securizate de depozitare echipament, dar asta e altă discuție).
Bineînțeles că am avut timp să ne odihnim după sprintul realizat, pentru că organizatorii ne-au pregătit o primă coadă, înșiruită într-un labirint magic, ce avea ca premiu alegerea cele mai bune soluții de cartela, în acord cu tot timpul pierdut până atunci.
Viața e o sumă de alegeri, care mai de care mai inspirate. Noi am ales greșit. Am luat cartele de o zi, știind că pe partea cealaltă a muntelui ne așteaptă un domeniu schiabil nu foarte mare (ca și posibile rute de parcurs pentru o gașcă mediu spre experimentat) dar foarte generos ca și frumusețe, de-a dreptul fabulos (și când zicem fabulos, chiar arată spectaculos cu adevărat, mai ales într-o zi însorită, așa cum se aliniaseră planetele).
Odată doborâte cele 2 cozi la cele 2 telegondole ce ne apropiau de paradis, am ajuns în vârf. Când ajungi sus la Sinaia într-o zi cu soare, prima senzație este că ți se oprește ușor respirația, precum lui Gog în finala câștigată de la “Romanii au talent“. Îți trebuie vreo 30 de secunde să te obișnuiești cu respirația, cu vibrația și energia muntelui, mai ales când îl revezi după aproape un an de zile.
Deja revoluția și cozile sunt istorie, ești copleșit de entuziasm și îți tremură mâinile în încercarea disperată de a-ți pune legăturile de la placă pentru prima dată. Uiți complet de telefoane, de poze, de muzică și căști, de tot ceea ce te ține pe loc spre a aluneca spre o primă cucerire a pârtiei. Și pornești. Cam târziu, pe la 11.15, dar nimic nu mai contează.
Pârtia este perfectă, băieții cu ratrack-urile și-au făcut impecabil treaba, pârtia arată și se simte ireproșabil, mult mai bine decât în imaginile surprinse pe camerele pe care le-ai urmărit cu disperare preț de o săptămână înainte.
E genial, ne bucurăm ca niște copii tâmpi, ne dăm drumul voit prin zăpadă, pentru a simți cu adevărat că nu visăm, ci că e al dracului de real.
Te ridici, mai faci 2 s-uri, un butter-ing, orice îți vine în minte, accelerezi ușor și de la vânt simți parcă o lacrimă emoționată pe obraz… și brusc, trebuie să frânezi. E ok, s-a terminat, e doar prima coborâre, nu-i nimic, ești maxim entuziasmat și simți că este doar începutul unei minunate prietenii. Te așezi direct la coada deja formată, semn că revoluția nu ștersese complet toate tulpinile comuniste.
Dar ești maxim încărcat pozitiv, simți că poți să doborî orice greutate, asta până când după vreo 10 minute de așteptare la care te plasase un jandarm foarte amabil care asigură îndeplinirea condițiilor de siguranță pentru noi toți (care off-the-record, pentru toți reporterii care caută subiecte bombastice pe pârtii, oamenii sunt foarte educați și frustrant de civilizați, înțeleg și respectă toate normele de bun-simț iar majoritatea abordărilor telenovelistice de la știri fac parte dintr-un alt serial, pe care îl vom trata într-o emisiune viitoare).
Simți că poți să doborî orice provocare până când, ajuns în fața, cineva te întreabă dacă ai buletin de Sinaia și îți spune că din păcate, Coada aceea este doar pentru sinaieni; după ce invoci amabil și civilizat toți sfinții (doar în minte, pentru că suntem educați, nu?), Străjerului – care pazea cu strictețe poarta fericirii noastre-Sfântul Graal telescaun, ce îți dădea șansa unei a doua coborâri, mai asumate și conștiente, i se face milă și îi lasă pe toți ne-sinaienii păcătoși să intre prin portalul magic.
Nu o zic deloc peiorativ față de locuitorii orașului Sinaia, ci doar față de organizatorii de evenimente și cozi “sistematici“.e să mai punem mâna pe o carte sau măcar, să ne pese de cei din jurul nostru. Chiar și când aceștia ne dau bani. Pentru că ține într-adevăr de capacitatea instituțiilor și a oamenilor de a crea reguli și sisteme pentru ca noi toți să facem profit, fie în buzunare, fie în sufletele noastre.
Pentru cei cârcotași, vă pot spune că toate sistemele sunt foarte smechere, cu atât mai mult pentru România. Telescaunul merge foarte bine, este modern, gondola e miez, îti poți depozita pe transfer echipamentul de schi pe exterior, condițiile sunt similare cu cele din țări mult mai dezvoltate.
Mai vechi, mai noi, își fac treaba foarte bine (să nu vă aud cu exemple că avem și “Fierătania“ în dotare, ea este liantul între generații, este piesa de muzeu reprezentativă și emblematică, să vă aducă aminte că sunteți liberi și că aveți puterea sa alegeți). Problemele fundamentale sunt la organizatorii de petreceri și evenimente ai sistemului, ale caracalenilor și iubitorilor de cozi.
Știți vorba aia a englezului, “once you go black, you never go back“? Practic, nu suntem în stare să gândim sisteme anticipative, orientate înspre oameni. Cat timp ne gândim și reflectăm la toate subiectele astea, am ajuns din nou în vârf. E aproape 11.45, nu mai conteaza, suntem în micul nostru paradis.
Ne reglăm echipamentul, dăm drumul la un live din dorința de a împărtăși bucuria și entuziasmul, îl facem rapid, în maxim 8 minute, cu tot cu coborâre și încheiere, dar suntem bucuroși.
Până în momentul în care vedem că un verișor generos caracalean al lui Kraken, își întindea deja un nou tentacul, o nouă coadă.
Asta era chiar spectaculoasa și se întindea pe aproape 250 de m. Vestea bună este că te poți înarma cu un ceai și un vin fiert, pentru doar 25 de lei, și să parcurgi toată distanța asta, mergând pe o pantă, pentru a ajunge responsabil social în capătul cozii, dispusă pe 4 randuri, pentru că, nu-i așa, vrem să respectăm distanțarea socială și să nu ne îngrămădim precum ovinele, când se întorc din transhumanță.
Pentru că dragostea pentru zăpadă și pow-wow este maximă, cele 40 de minute au trecut cât ai citi de la coadă la cap ultimul număr dintr-o publicație științifică elaborată despre hibernarea melcilor siberieni.
Combinația asta letală începuse să ne sperie pentru că mai aveam lame pentru vene, pentru încă o coadă, pe care sa o luăm în piept în următoarele 5 minute, cât ar fi durat coborârea. Am decis să ne relaxăm și să ne bucurăm de priveliștea feerică, de norii pufoși și peisajul unic; eram deasupra norilor ce semănau parcă cu o mare imensă, ce nu ne era chiar străină .
După atâtea ore entuziasmante de cozi și așteptări, fiziologia organismului părea să cedeze (slavă Domnului că doar cu numărul 1 :)) și slavă Domnului nr. 2 că eram băiet, pentru că am intrat într-un maxim minut la toaletă, procedeu tehnic pentru care am plătit 2 lei, conform anunțului. Soția a sacrificat mai multe exerciții Kegel, cu prețul celor 15 minute de așteptare la coada fetelor și a altor 2 lei, bine-meritați, în momentul acela revelator când te eliberezi de toata tensiunea acumulată.
După un nou pahar de ceai și vin fiert (nu de alta, dar bucățile de carne ce păreau că stăteau cam zgribulite și speriate în galantare, pentru care trebuia să te mai lupți preț de vreo 10 minute cu o nouă coadă), am decis să ne avântăm la o coborâre pe drumul de vară, în speranța regăsirii sentimentului de libertate.
Pur și simplu, era 1.35 iar coada din valea soarelui părea că devenise din ce în ce mai înverșunată. Nu puteam moral să le spunem prietenilor că am fost la Sinaia și ne-am dat doar de 2 ori și plătisem 145 de lei pe o cartela de o zi. Undeva simțeam că greșisem fundamental. Oare unde? La revoluție eram prea mici ca să contăm, ulterior se pare că eșuasem în a schimba ceva, prin vot, prin implicare socială, prin muncă sau acțiuni concrete.
Coada ne cotropise deja și am luat-o ușor spre cotă, pentru a ne urca spre gondolă. A fost ok-ish, în condițiile în care drumul era închis. Partea nașpa a fost că erau mult prea mulți începători pe traseu, dar asta este iar altă discuție. Când am ajuns la gondolă, mi-am adus aminte de ce iubeam pe vremuri Sinaia: pentru că dacă erai corect și ajungeai la prima oră, te lăsa să te dai cetățenește vreo 2 ore, după care mai prindeai câteva coborâri civilizate pe drumul de vară sau până jos la gondolă, dacă era zăpadă. Diversitatea și versatilitatea traseelor făceau toți banii.
Ca să încheie cel mai lung articol scris vreodată pe Pikaski, vreau să vă sfătuiesc să mergeți la Sinaia în număr cât mai mare. E foarte mișto. Totul! Pârtia, zăpada, peisajul, senzația de la apres-skiuri, chiar și oamenii care, cu atat mai mult, surprinzător de responsabili, stau cuminți la coadă, nu se bagă în față, poartă măști, orice… Mai puțin coada. Și am ajuns să cred că e vina noastră.
Nu pentru că ne ducem într-un număr din ce în ce mai mare. Ci pentru că nu punem presiune să îi facem pe toți actorii implicați în joculețele financiare și de interese locale să acționeze coerent și să schimbe ceva în folosul nostru, pentru banii pe care îi muncim poate zile, săptămâni sau luni, ca sa ne bucurăm acolo de mult prea micile noastre plăceri: munte și zăpada.
Nu sunt ok prețurile, nu este ok impotența organizatorică, incapacitatea de a unifica rețelele de transport pe cablu, costurile unui pahar de ceai de 200 ml (care surpriză, se obține prin încălzirea a 200 ml de apă chioară în care se scufundă iremediabil un plic de 20 de bani de plante uscate), prețul pentru un shu-shu mic după o coadă de 10 minute, cozile nu sunt ok, fraților!
Eu cred că noi, schiorii, începem să ne schimbăm și să ne educăm. Ne respectăm între noi și vă respectăm și pe voi, organizatorilor de cozi.
E momentul să ne respectați și voi. Încercați și pe banii voștri, fără pile, fără “PCR“, să fiți simpli clienți pentru o zi și să simțiți ADN-ul unei zile ce ar putea avea premisele de a fi cu adevărat fabuloase!
Închei cu multă dragoste și pasiune pentru munte, făcând doar un calcul simplu, pentru o singură zi:
- 100 lei motorină
- 145 lei cartelă pentru o zi
- 50 lei mâncare (nu comentez cozile, calitatea sau temperatura ei)
- 45 lei 2 ceaiuri și 1 pahar de vin fiert
- 4 lei – 2 ture de nr.1
- 15 lei parcarea pentru o zi
- 0 – echipament, dotare proprie
- 0 – cazare (m-am întors acasă, altfel ar trebui să adăugați poate un 75 de lei ptr un minim civilizat)
Total : 359 lei de persoană iar aici înmulțiți cu nr de persoane din familie, x2, x3…
Număr de coborâri prestate – 3. Dacă mai sacrificăm cu muultă răbdare 1-1,5 ore, mai băgam una!
Cost per steluță de fericire – 119,6. Pentru mine e puțin scump, dar mai încerc!
Mai multe imagini, filmulețe, live-uri și story-uri găsiți pe paginile noastre de Facebook sau Instagram.